A murit Guţă

A murit Pitiş, a murit Iordache, a murit Luchi... Noi toţi avem parte de un sfârşit, deopotrivă oameni şi animale.

Guţă a venit pe lume în toamna anului 1996 şi tata l-a adus de la serviciu în Dacia 1300 cu elemente de 1310. Predecesorul lui Guţă a fost Gudu, un câine legat şi curajos, icredibil de inteligent.

Guţă era câinele nostru. L-am numit Guţă după Guguţă, o carte scrisă de un autor basarabean (Spiridon Vangheli) lansată la Palatul Culturii la parter când eram noi în clasa a-IV-a.De fiecare dată când am fost întrebaţi cum se numeşte câinele nostru am făcut precizarea că nu l-am botezat după cântăreţul de manele cu dinţi. Guţă câinele a fost dinaintea lui Nicolae Guţă.

Coada lungă şi urechile blegi nu denotau inteligenţă, dar ochii lui blânzi ne spuneau întotdeauna "Mulţumesc! Vă iubesc!". Guţă a îndurat multe ploi şi ierni reci, fapt pentru care plămânii lui au cedat... Vara râdea cu gura până la urechi şi cu limba scoasă; îi era frică de foc şi de artificii; câteodată avea ochii bulbucaţi de la curent sau îl înţepau insecte de bot ca să i-l umfle. Era alb cu negru. Nu era prieten cu omul care citea contoarul de gaz şi a sărit pe sutana părintelui venit cu ajunul. Lătra şi el cu alţi câini.

Odată s-a ţinut după noi până la Favorit şi l-am pierdut. A venit acasă trei zile mai târziu, ucis dar mândru. Acum nu se mai întoarce.