Edgar Degas: " Absintul"

Încă din primele stadii anticipative ale conştiinţei, oamenii au căutat şi caută în continuare să obţină stări agreabile prin blocarea suferinţei fizice sau morale, prin stimulare euforizantă, prin somn sau uitare.

În situaţia când pentru obţinerea stării agreabile se recurge la substanţe care determină strâmtorarea conştiinţei, se produce concomitent un efect oniroid (asemănător stării de vis) care generează filia, ce poate ajunge până la dependenţă faţă de agentul care a permis instalarea tranzitorie a stărilor fantasmatice de beţie şi eventual starea drogomanică anunţată prin instalarea tulburărilor mentale.

Istoria civilizaţiilor arată că, din cele mai îndepărtate timpuri, oamenii au căutat euforizarea prin intermediul drogurilor ce le-au stat la îndemână. Opiumul a avut dintotdeauna semnificaţia de "talisman" benefic, datorită capacităţii sale extraordinare de blocare a suferinţelor fizice sau morale, cât şi de a provoca reverii fantasmice, despre care se spune că l-ar fi călăuzit şi pe Buda să găsească drumul ( Karma) ezoterismului nirvanic.

James Cook consemnează în jurnalul său de bord obiceiul malaezilor de a se îmbăta cu opium, după care cuprinşi de amoc ucid tot ce întâlnesc în cale.

Lumea orientului apropiat a deprins exaltarea onirică şi provocată prin beţia cu haşiş, cea denumită în Iliada Nepentes, şi despre care Herodot scria că ar fi fost apreciată şi de străbunii ţinuturilor dunărene, care aveau obiceiul să se îngrămădească cât mai mulţi într-o încăpere unde aruncau seminţe de cânepă peste pietre încinse la foc, fumigaţia respectivă provocându-le o deosebită frenezie.

Băştinaşii continentului american au cunoscut efectele beţiei cocainice obţinută prin mestecarea frunzelor de eritroxylon coca, stadiul iniţial de excitare neuromusculară fiind urmat, ca în cazul tuturor drogurilor, de apatie şi torpoare.

În sfârşit precolumbienii ţinuturilor texane şi mexicane sanctificau efectele onirice produse de mescalina şi ciupercile halucinogene.

Mai presus de toate drogurile, ca ancestralitate şi răspândire, se plasează totuşi, alcoolul, denumit de vechii celţi " whisky" şi de gali " l'eau de vie" pentru efectele sale stimulatoare, "dătătoare de viaţă".

Din cuprinsul generic al noţiunii de alcoolism, se diferenţiază următoarele categorii clinice, cu implicaţii medico-sociale diferite:

- beţia alcoolică obişnuită " ebrietas vulgaris", pe care şi-o provoacă voluntar şi în mod episodic unele persoane în scopul creării unei stări agreabile, fără a ajunge la dependenţă de alcool;

- alcoolofilia. Sub această denumire reunim aspectele psihopatologice carcaterizate prin înclinarea deosebită pe care o resimt anumite persoane faţă de euforizarea prin consumul băuturilor alcoolice, apetenţă care conduce în timp la instalarea dependenţei şi alcoolismului cronic, indiferent de cantitatea de alcool ingerată sau de ritmul cronologic al ingestiei;

- alcoolomania. Sub această denumire reunim totalitatea aspectelor psihotice caracterizate prin alterarea discernământului asupra propriei persoane şi interrelaţiilor sociale, dezvoltate pe fondul consumului cronic de băuturi alcoolice, stările periodice de apetenţă dipsomanică ireductibilă, cât şi fenomenele psihotice supraacute apărute în mod excepţional la consumul unor cantităţi mici sau moderate de băuturi alcoolice (criza de beţie patologică)

După: Brânzei, P, Itinerar psihiatric, Editura Junimea, Iaşi, 1979