Fără titlu

Îmi este foarte greu să mă refulez într-o postare pe blog . Mă simt penibil încifrând ce simt în nişte texte. Sunt grele pauzele dintre cuvinte şi mă dor toate e-urile, m-urile, c-urile... Doamne, cât de mult mi-aş dori să fiu singurul om de pe pământ, să pot vorbi numai cu mine, pentru că astfel aş fi înţeleasă tot timpul, păsuită, iertată, mi-aş inventa scuze şi aş râde de mine! Din tâmplele care dor storc câteva ipoteze de autoanaliză, le mărunţesc şi le trimit în străfundul gândirii, unde niciodată nu mă mai intorc pentru că nu găsesc rostul...
Fiind mereu conştientă de momentul în care sentimentul ia locul raţiunii mă complac în operaţiile pe cord deschis. Să te iubeşti pe tine însuţi e egoist? Dar dacă ai fi singurul om din lume, ar mai fi egoist? Aş vrea mult de tot să mă iubesc!... Oare pieptul meu e făcut să fie apăsat numai de sentimente faţă de ceilalţi? Îmi pare că m-am pierdut undeva pe drumul de când am început să simt dragostea faţă de mama şi până acum...Oare ne reprezintă ce simţim pentru alţii? Dacă nu simţim nimic pentru noi înşine o fi vreo virtute?
Orice bucată de hârtie capătă o formă dacă o mototoleşti; Dacă te apuci să scrii ceva pe ea deja are un înţeles pentru tine; Conţinutul, însă, e atât de neaccesibil celorlalţi! Tocmai de aceea introduci notele explicative...
Revin!